Ce citim la început de 2026
Binețe și saluturi într-un 2026 care a și sfărâmat asfaltul sub el, la cât de brusc și-a început accelerarea.
Dacă sunteți aici, niște coincidențe fericite au făcut ca să deschideți tocmai acest link spre un articol al unui librar care încearcă din umbra greutății de informație care circulă liber pe internet, să străbată cu câte o recomandare de carte pe ici pe colo, cu câte o mărturie despre librărit sau citit, or cu câte o frumoasă frază scrisă măiastru… (ha-ha-h, nu băgați în seamă ultima parte)
În două cuvinte despre cele mai importante lucruri, apoi voi trece încet spre cele necesare, pentru care sunteți aici, bănuiesc.
Atunci când a bătut 2026 la ușa lui 2025, eu terminam de citit din „Evanghelia după Isus Cristos” de Jose Saramago. O carte care m-a surprins plăcut, plasând-o direct în vârful top-ului cărților lui Saramgo. Iar una din cele mai sfredelitoare propoziții citite aici a fost aceasta:
„Taci, dacă nu poți da viața înapoi, în fața morții n-au ce să caute cuvintele.”
O idee pe cât se poate de socratică mi-am zis. Deși, oarecum opusă felului lui Socrate de a întâmpina moartea, totodată. Căci acesta poate să convingă și moartea prin întrebările sale sâcâitoare, dacă adevărul e de partea lui sau dacă asta îi aducea un bine cetății.
Apoi, pentru că tot mă pusesem pe treabă în lectura lui Platon – făcând-o în fiecare zi liberă de la librărie, apoi, cu schimbarea anului, cu tăvălugul evenimentelor, să trec la a-l citi ori de câte ori am liber de lectură (printre lecturi) –, am trecut super ușor la ideea de a citi un roman pe care pusesem ochiul și gândul.
Roman scris de Marcos Chicot, apărut, evident, la editura Bookzone, care se numește „Asasinarea lui Socrate”. Acesta avea să-mi creeze atmosfera necesară pentru o lectură mai ușoară din Platon care, până anul acesta (care-a trecut), mă speria de moarte. Sau avea să-mi lărgească spectrul de lumină pentru a vedea mai bine detaliile scrierilor lui Platon, sau să înțeleg anumite lucruri în contextul istoric al acestei perioade. În fine, toate păreau a fi utile, de aceea am purces imediat. Și l-am citit. Aceasta fiind și prima carte începută și încheiată în 2026.
(În momentul scrierii acestui articol, mai am citită o carte, după Asasinarea lui Socrate și o alta pe jumătate citită. Dar despre ele mai târziu.)
Asasinarea lui Socrate
Acesta, pe de o parte, își închipuie că știe ceva fără să știe;
eu, pe de altă parte, întrucât nu știu, nici nu-mi închipui că știu.
– Platon, Apărarea lui Socrate
Această idee, care străbate filosofia lui Socrate și va fi dusă mai departe de discipolul său Platon, stă și la baza romanului Asasinarea lui Socrate de Marcos Chicot, o carte care reușește performanța rară de a face filosofia vie, captivantă și profund umană. O ocupație disponibilă nu doar elitei intelectuale, ci și plebei – iertați-mă, în caz că simțiți că vă iau în același car cu mine – fără facultate de filosofie.
Marcos Chicot ne poartă în Grecia secolului al V-lea î.Hr., o lume aflată la răscruce de drumuri: Atena și Sparta se confruntă într-un conflict decisiv, Jocurile Olimpice sunt mai mult decât sport – sunt un act sacru –, iar ideile despre om, adevăr și dreptate încep să schimbe pentru totdeauna istoria. Este epoca lui Pericle, a marilor dramaturgi și, mai ales, a lui Socrate – omul care a îndrăznit să pună întrebări incomode și care, prin acestea, a pus bazele gândirii occidentale.
Deși Socrate este figura centrală, el nu este prezentat ca un personaj distant sau inaccesibil. Dimpotrivă, prin ochii celor din jurul său – prieteni, discipoli, adversari – îl descoperim ca pe un om viu, provocator, uneori incomod – ceva mai rar, ce-i drept, decât în scrierile platoniciene, unde îl găsim foarte des incomod –, alteori fascinant. Aici se simte deja umbra lui Platon, cel care va transforma dialogurile și ideile maestrului într-o moștenire nemuritoare pentru umanitate.
Intriga romanului alternează între Atena și Sparta, între politică, război, destin și profeții, dar și între vieți personale marcate de alegeri grele. Povestea începe cu o profeție a unui oracol și cu un copil respins de tatăl său – două fire narative care se vor împleti într-un mod surprinzător. Chicot reușește să îmbine personaje istorice reale – precum Pericle, Euripide, Aristofan, Cherefon sau Platon – cu personaje fictive, într-o armonie care face ca granița dintre istorie și ficțiune să dispară aproape complet.
Un mare merit al cărții este modul în care explică idei filosofice complexe – raționalismul, moralitatea, sensul vieții, diferența dintre cunoaștere și opinie – fără a deveni niciodată greoaie. Nu este nevoie să fi citit dialogurile lui Platon sau să cunoști mitologia greacă pentru a te bucura de roman. Totul este spus clar, cursiv, prin poveste, exact așa cum Socrate însuși își transmitea ideile: prin întrebări și exemple simple, dar tulburătoare.
Asasinarea lui Socrate nu este doar un roman istoric, ci o invitație la reflecție. Este o poveste despre curajul de a gândi, despre prețul adevărului și despre puterea ideilor de a schimba lumea. O carte care te prinde, te provoacă și te face să înțelegi de ce, peste secole, Platon și Socrate continuă să ne vorbească și astăzi.
Și, așa cum în textele lui Platon se înțelege că n-ar avea intenția să învețe pe nimeni nimic, doar să-i facă să gândească pe cont propriu, Marcos Chicot nu și-a creat demersul, din câte ne dăm seama, să lămurească definitiv vreo problemă legată de Moartea lui Socrate, ci pur simplu să ne facă să savurăm această poveste și să ne sensibilizăm la fel de mult la auzul altor asemenea.
O lectură captivantă, profundă și surprinzător de accesibilă.
O mare poveste din marea noastră Istorie.