Să vă mărturisesc un lucru destul de ciudat despre cititori.
Dar mai ales, despre cititorul-librar.
Orice om de pe planeta asta, după cum știți, are propriile bucurii și nefericiri, are momentele sale de glorie și cele de treptată și molcomă sau bruscă decădere, însuflețirile și frustrările personale.
Ei bine, ați fi tentați să spuneți că autorul acestui articol iubește truismele, nu?
Dar, înșiruiea de mai sus are un scop. Și anume acela de a ajunge să spun următoarea: și-a dat umilul vostru cititor-librar seama de faptul că o mulțime, un milion de mulțimi de oameni pot trăi foarte bine cu faptul de a nu citi o carte sau alta – mare parte a acestui milion de mulțimi poate că nici nu știu de existența acesteia –, însă nu și el. Nu și eu.
Și am trăit multă vreme cu necazul că nu citisem Frankenstein! Mare belea.
(Acum, după ce am citit-o, îmi dau seama că mai rău de-atât nu e decât faptul că până acum credeam că Frankenstein e acel monstru pe care îl vedeam pe toate afișele. Ups! Voi tot credeați asta? Atunci ar fi bine să treceți aici după carte, apoi să reveniți la articol.)
În acest articol eu am să încerc cu minime mijloace să vă conving să citiți cartea scrisă de Mary Shelley și publicată tocmai – incredibil! – în 1818.
Pentru mine, romanul Frankenstein e o poveste (o stratificare de povești, de fapt: poveste în poveste în poveste) despre necesitatea fiecărui om de avea alți oameni în preajma lui, sau, și mai mult, de avea prieteni apropiați. Apoi, de avea iubiri adevărate. Fără să se anuleze una pe cealaltă.
Primul strat al poveștii, aceea a lui Robert Walton, un explorator britanic, este planul din timpul prezent al poveștii, în interiorul căreia vor suna poveștile celor doi protagoniști ai cărții, Victor Frankenstein și creatura lui (faimoasa sperietoare).
Aceștia trei, veți vedea, se agață de necesitatea lor de a avea pe cineva ca de unica lor sursă de a fi liberi (de ceva) și, cu asta, să fie liberi să-și facă împreună cu acel cineva-necesar de alături viața mai plină și mai bogată, mai aventuroasă sau, în unele cazuri, să-și facă o viață normală – confirmând, parcă, ceea ce zice și Timothy Snyder că „Niciun om singur nu poate fi liber”.
Iată ce-i scrie Walton surorii sale:
„N-am pe nimeni lângă mine – blând, dar curajos, cu o minte cultivată şi larg deschisă, cu gusturi ca ale mele, care să-mi încuviinţeze sau să-mi corecteze planurile. Cât ar îndrepta un asemenea prieten metehnele bietului tău frate! Sunt prea înflăcărat în faptă şi prea nerăbdător în fața greutăților. […] am mare nevoie de un prieten cu destulă simțire ca să nu mă disprețuiască drept romantic şi cu destulă afecțiune față de mine ca să încerce să-mi rânduiască mintea.” (29)
Apoi îl întâlnește pe Victor Frankenstein, în care găsește oarecum acel prieten râvnit, însă nu reușim să trăim povestea prieteniei lor, doar atât cât Victor să-i poată povesti istoria lui și istoria apariției Monstrului în viața acestuia.
Iar faptul că Victor îi este drag, o spunea chiar el, tot într-o scrisoare:
„Din partea mea, încep să-l iubesc ca pe un frate, iar jalea lui adâncă și neîncetată mă umple de compasiune și simpatie. În vremurile lui bune trebuie să fi fost o ființă nobilă, dacă și acum, când e o ruină, e atât de fermecător și de prietenos.” (39)
Viața lui Victor Frankenstein e spectaculoasă și, această poveste, așa cum demult nu a citit umilul vostru prieten – o ficțiune citită strict de dragul poveștii și de dragul compătimirii și trăirii intense alături de personaje – e o exemplară împletire de scene fericite și nu prea, de multe de ori de-a dreptul ucigătoare chiar și pentru sărmanul cititor care-i purtat prin toate poveștile astea și prin toate nenorocirile care s-au abătut peste Frankenstein, omul hrănit cu lecturi alchimice apoi cu științe ale naturii, care l-au dus într-o stare de febră acută în dorința lui de a da viață unei ființe dintr-o „neființă”. Sau mai multe neființe împreunate, dacă e să intrăm în detalii. Iar dacă vom fi cu totul realiști și expliciți… Nu, nu vom fi!
„Am văzut stricăciunea morții luând locul rumenelii din obrazul vieții și viermele moștenind minunăția ochiului și a creierului.” (67) spune Victor Frankenstein, iar tonul ăsta macabru îți dă fiori când îi citești povestirile.
În timpul lecturii acestei cărți, nu de puține ori am avut gândul că mi-aș dori să studiez și eu medicina (mare nebunie) și anatomia și tot felul de alte științe care deocamdată îmi sunt blocate în noapte minții, atât de convingător e Frankenstein în avântul lui academic. Dar tot el, prin sfatul pe care i-l dă lui Walton, îți taie la un moment dat elanul:
„Învață de la mine – dacă nu din povețele mele, măcar din pilda mea – cât de primejdios e a dobândi cunoștințe și că mult mai fericit e cel ce crede că orășelul lui de baștină e lumea decât cel care năzuiește să devină mai semeț decât îi îngăduie propria-i fire.”(69)
(Faceți abstracție de sfat! Învățați, învățați, învățați! Numai nu treziți morții la viață.)
Dar spectacolul nu se limitează la povestea, sau, mai bine zis, la perspectiva lui Frankenstein. Să stiți că monstrul nu-i chiar monstru. Sau, dacă e monstru, s-ar putea să fie cel mai cultivat monstru din câți s-ar fi putut întâmpla să citiți (dacă nu cumva ați întâlnit vreunul!). Are cultură, maniere, experiență de viață – deși scurtă, cel puțin foarte intensă – și, mai mult decât toate & mai mult decât toți, tocmai el are nevoie de dragoste și de cineva asemenea lui, care să-i fie alături.
De aceea a venit la creatorul lui cu următoarele cuvinte:
„Nu ne putem despărți până când n-ai să-mi făgăduiești că-mi vei împlini cererea. Sunt singur și nenorocit. Niciun om nu s-ar însoți cu mine, dar o ființă de parte femeiască la fel de pocită și de înspăimântătoare n-ar fugi din calea mea. Tovarășa mea trebuie să facă parte din aceeași specie și să aibă aceleași cusururi. Iar tu trebuie s-o zămislești.” (194)
Dar creatorul, după multă vreme și multă suferință și amânare a propriei vieți și a propriei fericiri, după lungi ezitări și reveniri, după o promisiune dată apoi renegată, chinuit de pierderi de oameni dragi din care cu greu își revenea, sau nu-și revenea ci doar își adâncea tot mai mult rănile vechi. După ce pare chiar că găsește și momente de „voluptate” în suferința lui – „Calvarul remușcărilor otrăvește voluptatea care altfel poate fi uneori gustată când te complaci în prea multă suferință.” (259) –, hotărăște să refuze rugămintea creaturii sale, fapt cu care-și atrage asupra-și cea mai gravă și memorabilă amenințare din literatură (ups!):
„Dar ține minte: voi fi cu tine în noaptea nunții tale!” (230)
Iar povestea din jurul puținului pe care vi l-am spus aici, deși aș avea multe de spus, e o continuă luptă de răzbunare, între creator și monstrul creat, între monstrul frustrat și creatorul nefericit, iar variante a confruntării dintre acești doi s-ar găsi o mulțime. Și tocmai ciocnirea asta face romanul „Frankenstein sau Prometeul modern” un roman captivant și frumos.
Eu sper, tare sper să nu vă fi livrat cumva mai mult decât e necesar pentru a vă intriga să o citiți. Căci nu-mi dau seama. Dar trebuie să vă asigur că, eu, care citesc în mare parte literatură contemporană, tradusă sau scrisă de autori români, și care am citit din clasici mai puțin decât orice licean care se respectă, am trăit o surpriză mai mult decât plăcută cu această carte. O carte care mi-a scânteiat și i-a dat viață imaginației mele aproape defuncte după acest decembrie 2025 din care nu și-a revenit încă. Victor Frankenstein trăiește!
Cartea despre care v-am scris e publicată de editura Bookzone în 2025, în traducere din limba engleză de Justina Bandol. Și poate fi comandată de aici.